Coji de mandarina.

Desfac o mandarina. O miros muta. Miroase bine. Dezlipesc usor felie cu felie si incep sa mananc. Mi se lipesc degetele. Caut in rucsac sa imi gasesc pachetul de servetele umede. Nu-l gasesc si ma lipsesc de oglinda, de portofel, de pixu` primit acum un an de ziua mea, pfff, asa de mult am scris incat nu l-am terminat nici acum. Ma las pagubasa si incep sa-mi ling degetele pt a ma descotorisi de senzatia de degete lipicioase.
*Hmm... probabil ar fi trebuit sa caut mai bine servetele alea umede.....*
Ma ridic dupa banca si ma simt cuperinsa de o lene teribila. Merg 2 pasi si ma impiedic. Cad cu capul de bordura.
Damn, data viitoare o sa fiu mai atenta. Unde trebuia sa merg? Ce trebuia sa fac? De ce am degetele lipicioase? Imi aranjez rucsacul in spate si plec spre nicaieri. Ce marfa e sa te plimbi asa...doar asa, fara tinta, singur, fara destinatie, asa, tu doar tu si ceilalti trecatori pe care nici nu-i privesti.
-De ce nu te uiti in jurul tau?
-Hm?What for?
-Cine stie, poate unul dinttre acesti trecatori ar putea deveni cel mai bun prieten al tau.
-Mai putin de atat nu mi-ar pasa.
Si merg, si merg, si merg....Dau cu picioru intr-un pachet de tigari, pare plin. Ma aplec si il ridic de langa gura de canal unde zacea viu. Il deschid. Gol. Nimic. Trag o injuratura nu prea demna de o domnisoara, si il arunc cu greutate, ca se cam lipise de degetele mele inca lipicioase,
*Poate nu trebuia sa manac mandarina aia!*
-Dar ti-a placut, nu-i asa? zise apropiindu-se de mine..O fata inalta, slabanoaga, cu ten masliniu, gura mica, imbracata extravagant: o rochie mulata pe corp, sandale cu toc inalt mov, o palarie cu multe pene colorate si o poseta aurie. Parca coborata de pe podium de la prezentarile de moda de la casele de moda din Milano.
-Aaa....da...mi-a placut. Spun eu, privind lung, cu ochii mei holbati si negri. Dupa care scap un scuipat printre strungareata din fata.
-Vrei sa fim prietene? afiseaza un zambet de camila excitata, si o pereche de dinti ca un sirag de margaritare iesira la iveala
Aaa... Nu stiam ce sa spun. De unde a aparut ciudatenia asta, ce vrea de la mine, pana la urma unde vreau sa ajung,si de ceimi simt respiratia duhnind a mandarina. Ma uit sec, aceeasi privire lunga de om prost, idiot, cretin, si tampit.
-Ai o tigare? o intreb plonjand o a doua flegma printre dinti.
-Am. spuse ea, dupa ce scoase un pachet de slimsuri aromate din poseta.
Inca ii admiram tinuta extravaganta, dar nu-mi dadusem seama ca e asa frig afara incat abia imi mai puteam tine tigara intre degete, iar faptura aia ciudata cu piele maslinie, era imbracata de vara. O fi vreun personaj mai excentric.
Fumam, ce exaltare. Scoteam fum amestecat cu aburi din gura. Si simteam cum mi se lipesc degetele de tigara. Fotomodelul excentric din fata mea zambea ca in fata aparatului foto. Nu m-am inchisit s-o intreb nimic. Cum o cheama, cine e, ce vrea de la mine. Nu ma interesa de ea si de prezenta ei mirobolanta. De fapt niciodata nu prea m-au interesat oamenii. O adunatura de clovni in circul vietii. Niste bufoni ai societatii. Da da...oamenii. Ce specie! Fumez tigara pana la filtru, ca de obicei, o arunc pe gheata si o astup cu picioru. Flegmez cu bolta.
Ea statea acolo si zambea, de parca gerul de afara i-ar fi inghetat zambetul pe fata. As fi vrut s-o intreb ceva, dar mi-am simtit capul greu....o presiune craniana incerca sa-mi violeze gandurile. Imagini, stele, inghetata, om de zapada, mandarina, tigare, fotomodel...Constiinta fada....fada..disparand undeva in eter.
-Cine e? se auzeau voci murmurand frenetic
-Nu stim, speram sa nu fie ceva grav. Acum am chemat ambulanta.
Decor mut. Atmosfera de decembrie. Lumini aprinse. O banca langa care stateau inghetate si aruncate haotic cateva coji de mandarina.

A december story....

As pure as the rain that's falling

She is as pure as sin

And all the sins are burning

All fires from within

Iaca mai trecu un an, 2007 e aproape pe duca, isi da ultima rasuflare si moare de tuberculoza in luna decembrie, fix pe 31, cand intra in coma, la 12 noaptea moare apoteotic.

Inca un an se mai duse, ce o sa fac cu urmatorul?

Dar sa nu ma gandesc la viitor, e mai imprevizibil decat am vrea sa credem.

Asa...sa vedem ce am facut eu anu` asta....

*thinking*

again...thinking...

De fapt, cui i mai pasa? Oricum peste cativa ani ce am facut anu` asta va fi contat mult prea putin. Si acum am sa scuip *cu bolta* un pateu binecunoscut de toti: "what`s done is done!" si nimic nu mai poate fi schimbat.

....................................................................................................................

Intra in Bistro, isi da jos haina si rasufla usurata. E imbujorata si are nasul rosu, semn ca afara e frig rau. Isi agata haina in cuier, putin grabita, isi aranjeaza puloverul, isi ia geanta si se indreapta catre o masa libera. Se aseaza, isi scoate ziarul si face semn catre chelnerita. Isi trage scrumiera aproape si isi aprinde o tigara. Trage un fum si o stinge.

-Buna dimineata!

- Buna dimineata...

- Cu ce va servesc?-

-O cafea amara, va rog...

- Imediat!

Chelnerita vine cu cafeaua destul de repede, ea zambeste scurt in semn de multumire, si apoi isi arunca iar ochii pe ziar. Citeste lucruri banale, nimic iesit din comun sau interesant.Usa de la Bistro se deschide iar, aproape data de perete, si inauntru intra un baiat cam violent, imbracat larg, in negru, cu o caciula neagra trasa mult pe ochi, care scoate aburi pe gura, si se aseaza furtunos la masa, cu scartait puternic de scaun.

- Ce faci, fa?

- Bine...

- Mi-am comandat si mie cafea?

- Nu...

- De ce pula mea?

- N-am stiut ca vii asa repede...

- Ce sa zici si tu? Las-o-n cacat, nici atata lucru nu faci!

- Imi pare rau!

- Mda..

Isi beau cafeaua in acelasi ritm, conversand tare, la un nivel al vocii aproape deranjant pentru ceilalti clienti. Se cearta. Fara motiv aproape. Apoi se opresc brusc, se uita unul la altul cu ura, si se ridica amandoi in acelasi timp peste masa, si se saruta pasional, strangandu-se de par si de fata. Ceilalti clienti raman un pic socati de scena neasteptata. Isi spun "Te iubesc!" aproape cu ura, apoi niciunul din ei nu mai scoate un cuvant. El isi stinge tigara pe jumate, isi trage nasul, se ridica, isi ia geaca de pe scaun, si pleaca fara sa zica nimic.Ea isi continua lectura ziarului.

Aceleasi lucruri banale, neinteresante.

Peste cateva minute, usa se deschide iar. Inauntru intra vesel un baiat dragut, rosu in obraji, imbracat cu un palton lung, pantaloni raiati si fular si manusi asortate. Isi freaca infrigurat mainile si se aseaza la masa zambind, nu inainte de a o saruta puternic pe obraz..

- Ce faci, draga?

- Bine, uite, imi citeam ziarul...

- Da? Scrie ceva interesant p-acolo?

- Mmm... Nu prea.

- Fii atenta la ce m-am gandit... Hai sa plecam la munte mai tarziu, pe la 3 dupa-amiaza, asa. Mergem, ne dam putin pe partie, ca am auzit ca e zapada mare, si ne intoarcem. Mai scapam si noi de oras..

- Suna foarte bine! Mergem!

- Perfect!

Discutia continua cu zambete multe si ras presarat, el gesticuland larg tot ce povesteste, bandu-si cafeaua repede. Pesemne ca se grabeste. Clientii nu inteleg ce anume se intampla, dar toti sunt atrasi de conversatia exuberanta ce se petrece la masa de langa ei. Unii mai indiscreti, care trag cu urechea din cand in cand, zambesc subtil la glumele auzite. El se ridica in graba, arunca grabit banii pe masa, isi ia paltonul din mers, se intoarce, o saruta pe obraz, la fel de puternic, spune "Te iubesc!" si pleaca grabit.

Ea isi continua lectura ziarului. Aceleasi lucruri banale, neinteresante.

Usa de la Bistro se deschide iar, si un domn imbracat destul de elegant apare. Isi da incet, cu o oarece sila, haina, manusile si fularul jos, le arunca neglijent pe cuier, o saruta scurt pe buze si se aseaza la masa aproape prabusindu-se. Isi aprinde o tigara, arunca bricheta pe masa si comanda o cafea scurt, telegrafic

- Ce faci?

- Uite, imi citesc ziarul... Tu ce faci?

- M, asa si-asa.

- La cat trebuie sa te duci la munca?

- Nu stiu, nu ma intereseaza...

- Cum adica nu te intereseaza?

- Ce-mi tii tu cont? Da-o-n pula mea de munca...

- Bine, cum zici tu...

Discutia continua cu fraza scurte, rare, el fumand in sictir, scuturand scrumul pe masa de cele mai multe ori, si privind-o cu sprancenele ridicate, cu un aer de superioritate, si cu un soi de scarba, desi arunca un "Te iubesc!" printre dinti pe la sfarsitul conversatiei, inainte sa plece. Isi termina cafeaua incet si se ridica cu sila de pe scaun, arunca bani pe masa, facand un gest catre chelnerita. Isi ia paltonul, manusile si fularul si pleaca fara sa mai zica ceva.

Ea isi continua lectura ziarului. Aceleasi lucruri banale, neinteresante.

Usa din Bistro se deschide incet, lent, si inauntru isi face aparitia un tanar cu un aspect putin neingrijit, cu fular si caciula colorate, mainile in buzunare si adidasii putin murdari. Zambeste putin cand o vede, se indreapta catre ea si o saruta lung si pasional. Zambeste larg, departandu-se de buzele ei, si se aseaza incet la masa, fara zgomot. O priveste fix in ochi, parca pierzandu-se...

- Ce faci, iubito?

- Uite, imi beau cafeaua si citesc ziarul... Tu ce faci?

- Sunt obosit rau, am stat pana tarziu aseara, am scris...

- Cum merg poeziile?

- Imi ies destul de bine, zic eu... Sa vad ce zice si editorul, ca de el depinde totul.

- In rest, esti bine?

- Da, oarecum... N-am mai dormit bine de mult, si mananc cam putin, dar supravietuiesc eu...

- Da? Cu ce? Cu aer?

- Nu... Faptul ca te iubesc imi da putere!

Ea zambeste putin rusinata, neasteptandu-se la replica asta. O soarbe din priviri, se uita fix in ochii ei in timp ce-si declara dragostea. Isi bea cafeaua putin neglijent si fumeaza cu pofta. Zambeste mult in timp ce vorbeste, si o mangaie uneori cu degetul aratator pe fata. Ii traseaza contururile fetei, de parca ar picta-o pe panza. O sufoca cu saruturi si "Te iubesc!"-uri din minut in minut. Se ridica oftand de la masa, uita sa lase banii, dar se intoarce din drum de cateva ori pentru a o saruta. Zambeste, face cu mana, mimeaza din buze un "Te iubesc!" soptit, si iese pe usa.

Ea isi continua lectura ziarului. Aceleasi lucruri banale, neinteresante.

Se opreste din citit, isi aprinde o tigara si priveste in gol pe geam. Probabil numara frunze.

- Scuzati-ma, imi faceti si mie nota, va rog?

- Da, desigur. Imediat

Chelnerita aduce nota, ea scoate banii, dar chelnerita nu pleaca de langa masa.

- S-a intamplat ceva?

- Oarecum...

- V-am dat bine?

- Nu e vorba de bani...

- Dar?

- Dumneavoastra pe cine iubiti?

Ea ramane cu ochii atintiti spre chelnerita, apoi pleaca privirea, si fixeaza ceasca de cafea goala...

- Chiar asa... Eu pe cine iubesc?

De fiecare data cand m-am ridicat de la masa sa plec, vroiam sa-mi intorc capul, sa mai zic o data "Te iubesc!", dar sferturile astea... Uneori ma lasa, uneori nu. Personalitatea multipla are avantajele ei, dar uneori e dureroasa. 4 constiinte intr-una singura nu e tocmai un lucru confortabil. Dar fiecare din personalitatile astea sta cu retinele lipite de inima ei, asteptand fiecare noua bataie, pentru a bate in ritm cu ea. Si asa cum eu imi refuz uneori "Te iubesc!"-uri, asa refuza si inima ei sa mai bata uneori. Si daca inima ei nu bate... Se face o liniste asurzitoare de iti ingheata ceara in urechi si iti plesnesc tamplele. Eu nu pot fara zgomot. Eu nu pot fara batai de inima. In linistea asta, eu incep sa tip. Si iti tip in ureche intrebari, caci altceva nu stiu... Uneori, iti tip si raspunsul...

Tu pe cine iubesti?

Noi pe cine iubim?

Habar n-avem...

Azi am voie sa fiu EU!

Noiembrie. Zi insorita. Copaci dezgoliti, frunze alergand frenetic in bataia vantului rece. Atmosfera frumoasa. Am tras de tot jaluzele transversale, ca sa pot privi pe geam cum natura pozeaza nud, fara echivoc, pentru a-mi clati privirea-mi obsedata de gol. Ultima luna de toamna.

Azi am voie. Azi am voie sa fiu cine vreau eu. Azi am voie sa ies pe strada in pijamale, sa merg cu ochii inchisi incercand sa-mi tin echilibrul pe bordura de la marginea soselei. Am voie sa traversez fara sa ma asigur, am voie sa cant cu voce tare, am voie sa alerg, sa ma urc pe bloc si sa fac baloane de sapun. Azi am voie sa fiu asa cum vreau sa fiu, fara retineri, fara refulari, fara cenzura, fara reguli...Azi si doar azi sunt EU.

E frumos sa iti imaginezi ca poti fi tu cand vrei, unde vrei. E trist sa realizezi ca niciodata nu vei putea fi. E dezamagitor sa stii ca ceea ce esti acum, nu esti decat un produs al altora, un prefabricat, frumos ambalat, si pus in raionul numit societate, alaturi de alte produse care isi duc existenta pe celelalte rafturi. Sus de tot sunt cele mai colorate, mai scumpe si mai extravagante produse, alea "da firma". Nu conteaza contintul...important e ca sunt cotate ca fiind de calitate, eticheta conteaza. Jos de tot e marca nr 1, cea mai ieftina, dar poate continutul e cu mult mai calitativ decat al produselor de la rafturile superioare, dar cui ii pasa daca nu au ambalaj "da firma"?

Trist. Sa fii tu intr-o societate in care esti constrans sa urmezi atatea reguli. Stai si te intrebi retoric daca cumva personalitatea ta e chiar a ta, daca tu esti tu, si nu altii. Cine esti tu, ce vrei tu cu adevarat si cat de mult conteaza asta pentru cei din jur? Putin, sau deloc. Nu conteaza decat sa atingi diferite ranguri odata cu inaintarea in varsta. Cui ii pasa de libertate, de dorinte individuale, de drepturi persoale? Libertatea ta se sfarseste unde incepe a altuia, dar de multe ori aceste doua libertati sunt perfect suprapuse, astfel incat nu poti sa ti-o manifesti pe a ta, de teama de a nu o incalca pe a altuia.

Si totusi AZI AM VOIE...! Azi o sa ies din raft, o sa parasesc raionul si o sa plec. Dar o sa revin, pentru ca locul meu e in raft, oricat mi-ar placea sa fiu altundeva, va trebui sa revin.

Azi si doar azi sunt eu.

Empty reflections

Si m-am mutat in Bucuresti in caminul facultatii de Drept, etaj IV. Patru fete in camera. Colegele de camera sunt okay, ma simt okay cu ele, cel putin pana acum. Sper sa se mentina atmosfera okay pana la sfarsitul anului universitar. Ultimul meu an universitar. Nu, nu o sa zic iar “ce repede a trecut timpul!”, e o constatare care nu mai are nevoie de aceleasi cuvinte.
Cred ca am un pui de idee pe ce o sa imi scriu lucrarea de licenta. Inteligenta artificiala si ceva din tehnologie informationala. [Etica aplicata, cica]. Ce imi lipseste cu desavarsire e cheful de a ma apuca de ea. Eh, o sa vina, o sa vina, constransa de imprejurari si tot o sa vina.


Deseori ma intreb, de fapt nu doar ma intreb, ci imi fac realmente procese de constiinta cu privire la respingerea pe care o nutresc fata de oamenii care nu se regasesc in tiparele normalului. Am cunoscut luna asta 2 persoane pe care nu stiu, desi nu mi-au facut nimic, ceva din mine le respinge, dincolo de ratiune. Clar pot cataloga aceasta respingere ca pe ceva pur instinctual. Si totusi, eram de parere ca instinctele pot fi aservite ratiunii, insa se pare ca de cele mai multe ori, instinctele preiau controlul. Ca si cum intr-o singura persoana ar fiinta independente doua entitati: ratiunea si instinctul, mereu in continua lupta de dominare si aservire. O sa inchei acest saracacios in idei blog, lipsit de substanta si plictisitor, cu versurile urmatoare:

“Follow your common sense

You cannot hide yourself behind a fairytale

forever and ever Only by revealing the hole truth can we disclose

The soul of this bulwark forever and ever

Forever and ever

Indoctrinated minds so very often

Contain sick thoughts

And commit most of the evil they preach against

Don’t try to convince me with messages from God

You accuse us of sins committed by yourselves

It’s easy to condemn without looking in the mirror

Behind the scenes opens reality

Eternal silence cries out for justice

Forgiveness is not for sale

Nor is the will to forget

Virginity has been stolen at very young ages

And the extinguisher loses it’s immunity

Morbid abuse of power in the garden of eden

Where the apple gets a youthful face

You can’t go on hiding yourself

Behind old fashioned fairytales

And keep washing your hands in innocence”

[Cry for the Moon-Epica]

Some other ordinary thoughts...

Da...ultimul an de facultate tocmai a inceput. De duminica ma voi muta in Bucuresti, in caminul facultatii de Drept. Ultimul an de studentie. Ce repede a trecut timpul! Ce cliseu mi se pare sa spun asta. Cred ca expresia asta a fost folosita de mii de ani incoace, si spusa cu atata patos, de parca ar putea cineva sa-i gaseasca leac. Si da, probabil si peste 100 de ani oamenii inca vor spune "ce repede a trecut timpul!". Dar probabil altii o spun doar ca o constatare ireversibila. Poate asa o spun si eu, desi, parca atunci cand o spun simt un iz de regret pentru anii trecuti. Si totusi nu am decat foarte putin peste 20 de ani...mai am timp, mai am timp...nu stiu pentru ce, nu stiu ce o sa fac cu el, dar cert e ca in teorie am timp, in practica nu se stie niciodata.

Si cum spuneam, o sa reincep facultatea. Anul IV. An terminal. Si colac peste pupaza, o sa-i tin locul sefei de an, pana se intoarce din Grecia. Deci o sa fiu cateva luni bune sefa de an, ceea ce contravine firii mele lenese si frivole. Nu este exact ce as fi vrut, dar colegii astia "amabili" si "saritori", m-au propus. Asta e, vreau nu vreau, am s-o fac si pe asta. Sper sa ma descurc, dar cunoscandu-ma pe mine, ma plictisesc repede, si probabil o sa mi se ia rapid de responsabilitati, activitati, consilii si alte chestii.

Un nou an in Bucuresti, alte colege de camera, alte cursuri, am si licenta pe cap, si totusi acelasi cacat mare si maro din fiecare an, mascat intr-un alt ambalaj.

Marti am fost la facultate sa vad orarul, sa imi fac inscrierea in anul IV, sa vad ce note mai am , cu cate restante am ramas [ce fericire, doar Logica de ordinul I o mai am], mi-am revazut o parte din colegi, am simtit un fior nostalgic, ca asta e ultimul an.

In autobus, in drum spre Gara de Nord, imbulzeala mare, am prins loc, dupa care l-am oferit generos unei batrane. Nu stiu daca am facut-o din politete, sau ca trebuia, sau ca asa am simtit. Mai degraba ca asa trebuia, mai ales ca ma incerca o febra mare si abia ma puteam tine pe picioare. Cand batrana a coborat, eu inca mai eram in autobus, a venit la mine si mi-a zis "sa fii sanatoasa si sa ajungi si tu la varsta mea!". M-am uitat la ea, i-am zambit umpic crispata, si am aprobat din politete. Primul gand a fost "Da, ar fi bine sa ajung atat de batrana!", dupa care am stat si am analizat mai bine situatia, si am concluzionat aproape cu voce tare in autobus "nu, nu ar fi!". Nu as vrea sa ajung atat de batrana, e urat, odios, hidos... Sau poate gandesc asa ca sunt tanara, sau poate nu, dar cert e ca in momentul de fata nu-mi doresc o viata prea lunga. Oricum, la un moment dat tot trebuie sa mori, si care e diferenta daca mori acum sau peste 40 de ani? Lumea tot va continua sa existe, si acum, si peste 40 de ani, si altii vor spune atunci "ce repede a trecut timpul!"... deznodamantul e acelasi, atunci care-i rostul acestei sarade?

Nu vreau s-o scald iar in ganduri pesimiste, am promis cuiva ca o sa incerc sa scriu si ceva mai optimist, sa vad daca "ma tine".

In alta ordine de idei, afara e o zi de toamna superba, eu sunt gripata, dar totusi o sa ma duc sa fac o plimbare, e o dimineata prea frumoasa ca sa fie irosita, pur si simplu.

I feel Lost

Mereu incerc sa astern cateva ganduri pe hartie, sau aici, in acest mic colt virtual, al meu si doar al meu...si parca de fiecare data am atatea de spus, si totusi nimic...Lucruri pe care poate le-am spus de prea multe ori, lucruri care se pierd asemenea picaturilor de roua, odata cu trecerea diminetii. Ma simt pierduta, undeva in lumea asta, undeva in mintea mea, ma simt pierduta pretudindeni si totusi nu reusesc sa ma regasesc nicaieri. Incerc sa imi stabilesc anumite prioritati, si mereu zic celebrul "de maine o sa..."....dar maine e azi, si azi devine ieri, si ieri devine demult un trecut uitat, care fara sa vreau trece fad pe langa mine, ca un vant rece de toamna, ce scutura frunzele copacilor fara regret, fara remuscari. Asa trece si timpul meu, pe langa mine, scuturandu-mi nefast anii vietii mele, iremediabil apropiindu-ma de final.

Ma simt pierduta, si nu pentru ca nu as avea o harta, ci pentru ca nu am o destinatie. Nu stiu incotro sa ma indrept, ce anume vreau, si ce anume nu vreau. Sunt parca intr-o corabie, plutind in deriva in oceanul incertitudinii, al nesigurantei. Si fiecare insula intrezarita e poate o portita de evadare din mintea-mi. Pacat ca a mea corabie nu se apropie niciodata indeajuns de mult de nicio insula, incat sa pot cobori din ea, si sa ating pamantul.

Si intr-o zi, cand voi realiza ca totul a trecut pe langa mine, si ca am ajuns la finalul calatoriei mele cu a mea corabie, va fi ziua in care voi privi neputincioasa inspre un tarm inexistent, sau poate prea departe pentru a-l atinge, si prea putin timp si motivatie sa o fac.
Trist sa crezi o viata ca poti fi altfel, ca poti spera in ceva unic, si la finalul calatoriei in oceanul neputintei, sa realizezi ca erau doar vise si fantasme, iluzii ce vor pieri odata cu tine...

Vis de libertate

Libertate...cate carti, cate teorii, cate articole nu s-au scris pe baza acestui subiect. Eu intotdeauna am privit libertatea ca pe ceva limitat. Paradoxal, dar libertatea e individuala si limitata. Exista o libertate generala, unanim acceptata de ceilalti, care a variat in functie de epoca, era, perioada istorica, de sistemul de guvernamant.

Dar cea mai importanta libertate e cea pe care ne permite s-o percepem mintea noastra. Cred eu ca de acolo incepe libertatea, si tot acolo sunt si impuse limitele ei.

Depinde de fiecare in parte cum priveste libertatea. Libertatea e un concept vast, libertatea e o virtute diferita de la individ la individ.

Cat de mult imi doresc sa nu fiu legata de nimic! De locuri, de oameni, de trecut, de amintiri..Sa plec, sa fiu un peregrin intreaga-mi viata! Simt ca stand in loc, ocupandu-ma de facultate, de cariera, de o viitoare familie, stagnez. Simt ca nu sunt facuta sa fiu o sedentara. Vreau sa plec, din loc in loc, sa nu ma stabilesc nicaieri...sa nu am prieteni buni, dar sa am prieteni peste tot. Si cand vizitez un loc nou, sa plantez un arbore...sa creasca, si sa-l revad poate cand voi fi revenit iar acolo.

Nu stiu, imi doresc din tot sufletul sa scap, sa evadez, sa zbor, sa fiu libera. Simt ca sunt prinsa in lanturile invizibile ale cotidianului, ale rutinei. Si simt ca cu fiecare zi care trece, pierd din timpul meu pretios, timp in care as putea sa calatoresc, sa umblu, sa descopar, nu sa ma plafonez in rutina.

Sper ca poate intr-o zi voi reusi sa evadez din lumea asta, din cotidian, voi reusi sa la de o parte oamenii pe care ii iubesc, locurile de care sunt atasata si amintirile care ma leaga strans de ele.

Sper, si ma urasc ca nu am curajul necesar sa fac ceva pentru a-mi implini visul! dar poate intr-o buna zi il voi avea, poate!

Revenire...

Aseara s-a terminat Festivalul berii Timisoreana. Cargo a incheiat seria concertelor rock. Cred ca am facut un headbanging de zile mari, demult nu am mai dat asa din cap. Am avut si companie. *hug* Finalul a fost invaluit de un frumos foc de artificii. Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa ma intorc in prezent. Ca trecutul e trecut, si asa trebuie sa ramana. Si in cateva minute flashback-uri venite din timpul pierdut, imagini haotice se perindau prin gandu-mi. Mi-am luat ramas bun de la ei, de la locuri, de la mine cea de atunci, si mi-am promis ca pentru o buna bucata de timp nu o sa ma mai intorc acolo si atunci. Dupa ce s-a terminat focul de artificii, nu m-am putut abtine si am strigat "M-aam intoooooors!!!!". Toti s-au uitat ciudat la mine si au inceput sa rada. Si eu odata cu ei. A fost frumos. Si calatoria in trecut a fost mai mult decat benefica.

Acum trebuie sa ma pregatesc pentru ultimul an din facultate. Inca o luna si incepe si pentru mine scoala, pentru ultima oara, daca nu ma hotarasc sa fac si masterul. Nu stiu. Inca mai am timp. De fapt, nici de lucrarea de licenta nu m-am apucat. Am o vaga idee despre ce va fi, daaaar inca nu am concretizat nimic.

Mai am timp, mai am timp!! *sper*

Amintiri, amintiri, strang in suflet amintiri. Depresie.

Depresie. Depresie crunta.
Ce sec. Traiesc undeva intr-un timp pierdut demult.Nu mai pot fi prezenta la nimic din jurul meu. Nu imi mai pasa de nimeni si de nimic. De familie, de prieten, de prieteni, de rock....sunt doar acolo, acum cca 10 ani. Mi-e atat de dor de locurile alea, din timpurile alea, de oamenii aceia, de atunci. De mine cea de atunci. As vrea sa merg acolo. Z mi-a zis ca vine cu mine, daca asta inseamna sa imi recapat umpic din linistea interioara. Nu pot sa merg. M-as deprima si mai mult, ca nu mai e la fel, oamenii nu mai sunt la fel, prietenii mei nu mai sunt acolo, el nu mai e acolo. Nu am mai fost demult intr-o stare atat de jalnica.Am stat azi toata ziua cu thebox of memories,de atunci, in brate. Nu stiu ce caut de fapt, ce vreau. Dar singurul gand care imi vine, e ca ar fi trebuit sa mor atunci. Pare atat de nedrept fata de cei carora chiar le pasa...dar asta simt. nu ma pot minti.

Gamma Ray

Lake Of Tears Lyrics
On the edge of the rainbowWhere eagles learn to flyAll of our dreams, they seemed so clearInto the morning...Into the light of dawnWe're flying higher than before. And when I see the lightthat's shining from your eyesEven brighter than beforeWe're riding the windto reach the golden dawn. We have done it all beforeHere I standCall on you againBut my heart is filled with fearLike an eternal flameOur love will remainAs we sail the lake of tears
Sometimes I wonderYou're so close but you're so far.Seems life will never be the sameSigh for the morningTo find the light of day.Dream of fortune fades away
Here I standCall on you againBut my heart is filled with fearLike an eternal flameOur love will remainAs we sail the lake of tears
Here I standCall on you againBut my heart is filled with fearLike an eternal flameOur love will remainAs we sail the lake...Here I standCall on you againBut my heart is filled with fear[b]All the tears that I've criedFor the love of my life..As I sailed the lake of tearsLike an eternal flameOur love will remain.......As we sail the lake of tears....

Aici, acolo...nicaieri, melancolie la sfaristul verii

Aha, deci am un blog. Un spatiu al meu si doar al meu! Unde ma pot ascunde, unde nimeni nu stie cine sunt. Ce bine ar fi sa pot face asta si in realitate. Sa fug, sa nu mai apartin acestei lumi, acestei realitati. Mi-e teama. Nu stiu. Suspin. Oftez. Imi amintesc. Copilaria. Ce vremuri, ce idealuri, ce vise, ce amintiri! S-au dus. S-au evaporat undeva in universului timpului trecut.Si acum, simt doar un gol imens in suflet, care imi absoarbe fiinta. Ma prabusesc in zbor...sau poate nu mai zbor demult, poate doar stau la marginea unei prapastii cu aripile intinse, falfainde, incercand sa zbor, si ramanand totusi nemiscata.Sau poate n-am zburat niciodata, decat in acele vise in care totul e posibil, in care poate am fost cea mai fericita. Dar nu, sa nu fiu nerecunoscatoare. Au fost momente in viata mea, in care m-am simtit fericita, multumita, implinita. Si n-au fost putine. Doar ca, poate nu acest gen de fericire caut eu. Poate aceste impliniri si realizari lumesti, nu sunt cele care imi umple mie sufletul de extaz.Nu stiu ce fel de fericire astept eu. Asta ma pune cel mai mult pe ganduri. Ca nu stiu ce fericire imi doresc, ce vreau de fapt. De fapt stiu, stiu ce vreau. Vreau sa uit, sa zbor, sa mor. Sa nu mai fiu eu, sa nu mai am un nume, o casa, un trecut. Decat o parte din el. Sau poate deloc. As vrea sa ma nasc in alta lume, in alta dimensiune, sau nu stiu, sa fiu, dar in acelasi timp sa nu traiesc... Sa fiu si atat. Ceva, undeva, candva. Eu. Si nimeni sa nu stie cine este acest "eu". Nici eu sa nu stiu. Doar sa simt...sa simt ca sunt, ca undeva sunt ceva, sunt acolo, ceva mic si nesemnificativ, dar sa fiu pentru totdeauna. Sa fiu...Sunt trista, melancolica si de cateva zile si intr-o crunta depresie. Traiesc doar in trecut, intr-o copilarie frumoasa, amintindu-mi momente atat de frumoase. De fapt, nu pot descrie in cuvinte ce simt acum. Ar fi prea putin, prea banal. Starea mea de acum, un amalgam de tristete, melancolie, multumire, dezamagire in fata timpului sarcastic, e practic imposibil de explicat in cateva randuri si folosind aceste cuvinte, care s-au mai folosit in nenumarate ori, pentru a descrie stari, ganduri, idei.Mai bine ma opresc aici. Sper sa mai revin in acest blog, sa reusesc sa ma integrez in el, fara ca nimeni sa stie ca sunt Eu.