Moment of Time

Vi s-a intamplat vreodata sa simtiti bucurie, implinire sufleteasca intr-un compartiment de tren, chiar personal? Ei, intr-o dupa-amiaza de joi, cand ma intorceam eu de la Bucuresti spre Ploiesti...am intrat in primul compartiment gasit gol si m-am asezat la geam...era o vreme din aia anosta, era Bacovia afara!Mi-am scos agenda si un pix si am inceput sa scriu cateva randuri existentiale.Incet incet compartimentul s-a aglomerat.Un cuplu de tineri, doua dame energice, o femeie cu fata ca ceara, si o tanara studenta.Am ridicat ushor capul oarecum iritata de vioiciunea damelor.In acest timp a intrat in compartiment "profesorul singuratic"...il cunoscusem in alta zi in timp ce ma intorceam de la Bucuresti cu RedAngel...era burlac, si foarte haios...l-am mai vazut ulterior si prin Ploiesti, mereu singur..dar mereu ma saluta cu acelasi zambet pietrificat pe fata-i umbrita...Cum nu se putea altfel ma saluta si de data asta..Il salut si eu si-i zambesc.Si atat.Ma intorc la creatiile mele.De data asta nu aveam chef de conversatie de complezenta. Inca 10 minute si personalul vechi si prafuit avea sa-si urmeze ruta lui obisnuita Bucuresti-Brasov.Bine k nu dura decat o ora si 20min calatoria.Simteam k ma voi plictisi rau de-a lungul ei. Si totusi.... in timp ce-mi exersam pe hartie calitatile de filosof ink in formare, auzeam cum fiecare din cei din compartiment au inceput a vorbi a povesti...Hmm..."Oamenii astia chiar nu au ce face?! Pesemne ca se plictisesc de moarte daca au ajuns sa intretina conversatii doar de dragul de a conversa".Mi-am incretit fruntea si am privit pe geam.Trenul plecase de cateva minute. Dar nu am stat mult impreuna cu ale mele ganduri pesimiste, ca proful singuratic ma intreaba ce am mai facut la facultate.Ii raspund un taios "bine."Dar dupa care cuplul din fata mea ma intreaba ce facultate...si de aici nu a mai fost decat un pas pana la o "comunicare autentica".Toti cei de acolo am inceput sa vorbim, sa radem.... atmosfera dintr-odata a capatat o caldura blanda.Fiecare isi spunea povestea vietii...si incet incet am inchis agenda si m-am destins..am povestit, am vorbit tot drumul....am cunoscut o particica mica din fiecare persoana care era acolo si i-am daruit prin relatare la randu-mi o particica din viata-mi.Chipuri de oameni diferiti uniti de-a lungul calatoriei printr-un tren si un compartiment prafuit de vreme.Si dintr-odata vremea de afara desi mohorata imi paru frumoasa.Radeam si conversam...Ma simteam inconjurata de prieteni, si dintr-odata acei straini agasanti au devenit ptr o ora si 20 de minute prietenii mei.Cu siguranta nu-i voi mai revedea, dar le-am pastrat, imortalizate in suflet, chipurile lor..si am luat cu mine amintirea acelei calatorii. Si azi l-am vazut pe "profesorul singuratic"....face zilnic naveta Ploiesti-Bucuresti...mereu singur...dar de fiecare data cu cineva... Imi amintesc ca mi-a zis odata, in timp ce ma plimbam prin cartier si l-am intalnit:"nu conteaza cu cine pleci la , conteaza cu cine reusesti sa ramai la sfarsitul drumului.Eu de fiecare data raman cu ceva..cu chipuri de oameni si cu o particica din ei".I-am zambit si am alergat spre autobus.Avea dreptate.