"Colectionarul" ( John Fowles )

Tocmai am terminat azi de citit cartea. La serviciu.
Cepot sa spun este ca m-a facut sa imi doresc sa mai citesc carti scrise de acest autor. Povestea din carte e una care in final iti taie rasuflarea si te face sa te gandesti "ce bine ca traiesc, ca sunt vie, ca am libertate!". Pe mine m-a socat cartea, stiam dinainte s-o citesc in mare parte despre ce este vorba, dar asta nu m-a impiedicat s-o citesc cu un vadit interes.
Povestea debuteaza cu prezentarea "colectionarului" de fluturi Ferdinand, crescut de matusa sa, care e obsedat de o frumoasa tanara, in varsta de 20 de ani, studenta la Arte in Londra. Odata ce castiga o suma mare de bani jucand la pronosport, ii vine ideea cumpararii unei locuinte undeva retras. Dupa care urmeaza rapirea Mirandei, si inchiderea ei in camara, departe de viata, de libertate, el percepand-o astfel ca pe un fluture din colectiile sale.In prima parte a cartii este prezentata actiunea din perspectiva lui Ferdinand, partea a doua culmind cu jurnalul Mirandei, si in ultima parte, foarte scurta de alfel, poveste din nou Ferdinand (Calibanul) cum Miranda a ajuns sa moara de pneumonie, pentru ca lui i-a fost frica sa cheme medicul, lasand-o astfel sa moara fara nici cel mai mic ajutor din partea specialistului. Pe mine nu m-ar fi dezgustat atat de mult Calibanul daca in final nu ar fi "vazut o vanzatoare, care-i semana Mirandei, insa nu era atat de frumoasa" si nu ar fi inceput s-o urmareasca si pe aceasta,punandu-i acelasi gand rau. Adica, pur si simplu m-as fi gandit la el ca la o persoana careia i-a lipsit afectiunea, neinteleasa, incapabila sa isi exprime sentimentele. Insa, se pare ca odata cu rapirea Mirandei a urmat sa devina un psihopat, asa cum bine remarca si el in final, adica isi constata nebunia. si o ia ca atare.
Miranda in schimb m-a impresionat.Mi-a placut cum e construit personajul, mi-a placut jurnalul ei, mi-a placut cum realizeaza cat de importanta este libertatea omului, cat se zbate pentru viata, cat isi doreste sa traiasca, sa fie vie, si cum ii spune in ultimele clipe ale delirului, calaului ei "Te-am iertat". E impresionant. Cum realizeaza cail iubeste pe G.P un pictor mai in varsta decat ea, si cum se trezeste uitandu-se la tabloul pictat de el ca la singurul lucru viu, ca la un ultim contact cu realitatea de afara. Romanul m-a facut sa reflectez mult la cat de important e sa vezi oameni, chiar daca nu comunici cu ei, sa-i vezi, sa-i stii acolo, sa nu te simti singur, sa stii ca esti, si ca pentru a ne putea defini identitatea, individualitatea, avem nevoie de cei din jur, avem nevoie de realitatea asta, asa cum e ea, ca omul e un animal social avid de alti semeni ai sai, avid de libertate si de viata, si ca ultima pt viata sa pana la ultima suflare.
Da, intr-adevar, o carte care merita citita.