Old journal.

E sambata dupa amiaza. 22 marie. Ziua lui Costin. Implineste 23 anisori. Multi insinte ii doresc si sa fie sanatos si fericit.
Cum inca mai am ceva de asteptat pana va veni Luci sa ma ia sa mergem la el, am pus instumentalul de la melodia "Yesterday" (Beatles) si am scos din raft jurnalul meu de acum 5 ani. Scris in engleza. Era singura metoda de a`l proteja de privirile curioase ale mamei.
Si...mi-am amintit de Ionut din Sb. Cat de mult ma iubea, si eu, fiind orbita de dragostea mea pentru R, nici nu il luam in seama. Eram si nu eram cu el. Practic imi bateam joc de el. Voluntar? Involuntar? Nu mai stiu. Sau, n-m stiut niciodata. Era un super baiat. Si chiar ma iubea, in felul lui. In acel fel in care puteai iubi la 16 ani. Pur si inocent. Ce de amintiri, ce de vise spulberate, ce de lacrimi varsate. Si daca nu ar fi marturia unui jurnal cu copertile albastre tari, probabil acele amintiri s-ar fi pierdut de mult timp. Ne-am nascut sa traim, sa suferim, sa ne bucuram si intr-un final sa uitam.
Cum ar fi sa nu uitam niciodata nimic?Am fi probabil mai nefericiti. Ptr ca uitand, avem oportunitatea de aprivi ficare noua clipa ca pe un nou inceput.

E atat de usor sa uiti, mai greu e sa pastrezi vii toate amintirile si momentele care au insemnat ceva pt tine, care au ajutat la slefuir ta, ca fiinta umana.

Uneori realizam mult prea tarziu importanta unor oameni din vietile noastre, a unor momente, carora nu le dam importanta necesara la timpul potrivit. Ne balacim in mocirla superficialitatii si uitam sa mai fim noi.

Sunt unii oameni care trec o clipa prin vietile noastre, si isi lasa amprenta pusa in sufletele noastre pt totdeauna.
Si alti oameni, care stau ani intregi langa noi, si abia daca le observam prezenta, nu le dam importanta, si ne incapatanam sa alergam dupa himere, dupa oameni care au plecat demult, si care probabil au uitat demult de noi.
Si chiar daca nu au uitat, isi continua viata, fara a ne acorda importanta prea mare.
Viata e prea scurta sa suferim, sa ne gandim la acei oameni care ne-au intors spatele si au plecat, taindu-ne rasuflarea, pe drumul lor.

E timpul sa mergem pedrumul nostru, si sa`l impartim cu aceia care sunt si ei dispusi s-o faca. Nu ne putem abatate din drum pt a merge pe drumul altora, fara voia acestora, nu vom face decat sa ne incetinim cursul calatoriei.

How far would you go without looking back?

Te-ai intrebat vreodata "Cat de departe ai merge fara sa te uiti inapoi?" Ai putea sa faci asta? Sa pleci undeva fara destinatie, sa mergi, sa mergi si sa nu te uiti niciodata inapoi. Sa nu te gandesti niciodata la ce a fost, si nici la ce va fi, ci doar la ce este.
Cine esti tu straine? Un calator prin marea vietii. Un pasager pricajit prin universul cunoasterii.Stii cine esti tu cu adevarat? Cat de bine te cunosti pe tine? Ce sa stii tu? Tu, nu stii, pentru ca ai uitat sa te mai intrebi. Esti prins in rutina, intr-o viata banala, al carui rost nu-l vei intelege niciodata, pentru ca nici maar nu incerci. De fapt, tu intelegi multe, fie ca mergi la scoala si trebuie sa inveti, sa termini liceul/facultatea, fie ca mergi la serviciu pentru a castiga bani ca la vara sa mergi sa te distrezi pe rupte cu prietenii, sau doar pentru ca ai acasa o familie de intretinut. Si mai stii ca duminica mergeti la discoteca, in club, la vreun gratar, intr-o excursie la munte, sau pur si simplu vei decide doar sa atarni in fata tv-ului. Nu mai stii, ai uitat sa te intrebi. Ai uitat. Ai uitat sa te uiti in jur, sa te intrebi ..lucruri. Orice.
Dar nu e tarziu, ca intr-o zi, in loc sa mergi pe acelasi drum spre serviciu/scoala ...sa schimbi directia, si sa mergi...spre nicaieri, fara sa te uiti inapoi, si sa continui sa mergi, sa vezi...cand ai sa te opresti? Cand ai sa incepi sa iti amintesti de ceea ce conteaza, atunci poate vei invata sa pretuiesti lucrurile nesemnificative, lucrurile si oamenii aia pe care te-ai obisnuit sa-istii mereu acolo, si sa uiti cat sunt de importanti pentru tine.
POoate intr-o zi...vei merge, la infinit, si nu te vei mai intoarce niciodata. Vei continua sa mergi, si sa mergi, si sa realizezi ca...nu mai e cale de intoarcere.
Nu mai e, nu mai e..si tu mergi si mergi...

Wandering Samurai

Super serie. Super anime.

Rurouni Kenshin kicks asses big time.

Multzam ubi, ca mi-a adus dvd-urile cu seria.

Abia astept OVA-urile.

In alta ordine de idei, io`s bine, oarecum.

O sa merg zilele astea sa-mi caut o pereche de ochelari de soare, cocalara style, g`yeah, sa-mi acopar ochiu piratat. Brrr...

In curand va sa vina primavara, cu alaiul ei de flori, cum bine spunea cantecul, sau poezia, nu mai stiu...ce bine era cand tot ce trebuia sa stiu erau cantecele si poezioare...yuhuu...ce vremuri faine!

................................

Se apropie lucrarea aia de licenta, si io n-am scris nimic la ea. Zac intr-o lene crunta. Oh, well, am sa ma mobilizez eu, I will, I will, that I will :)

......................

Mai am vreo 2 sapt de lenevit pana merg la scoala...haha, ce naspa.

Stand in casa, doing nothing, seara e cel mai fain, cand mai vine El ubi si ma mai puficeste zdravan, pen`ca merit, dom`le. ;))

...........

Oh well, cam atat, mi-e somn, asa ca ma retrag la somn...cine stie ce mai visez si noaptea asta...

Asa, ca daca tot is aici, sa zic si ce am visat noaptea trecuta...

Se facea ca ma intorceam de la cantina facultatii de Drept, cu o fosta colega de liceu, cu care am si stat 4 ani in banca. (si pe care n-am mai vazut-o de cand am terminat liceul). Si noi trebuia sa ajungem la gara de nord, sa mergem acasa la Ploiesti.Si cum asteptam noi un autobus, vine un soi de autocar-tren, o ciudatzenie oricum, si Ana (colega mea din liceu) se urca in el..eu alerg repede repede dupa ea, si o trag de acolo, spunandu-i ca nu pe ala trebuie sa-l luam. Dupa care, nu`sh cum ajungem noi, intr-o alta dimensiune/epoca.. Arata asa, cam cum aratau orasele japoneze la inceputul Erei Meiji. Drumuri neasfaltate, case rasfirate si frumoase, muulte paduri, ca un targ din ala vechi, cu buticuri, chestii.. Si intrebam noi pe cineva pe unde suntem, si cika "pe strada Stefanescu nr 90.." Anyways...am mers mai departe, crezand ca o sa dam de vreun autobus sa ne ducem la gara...Dupa care la un moment dat Ana dispare din peisaj, si ma trezesc singura.. Si tot continui sa merg, si sa intreb cum naiba ajung la gara, si nimeni nu-mi zicea..park toti se fereau de mine. Dupa care ma asez pe un fel de bordura inalta (imi amintesc ca era o caldura din aia infernala in vis, si ma batea rau soarele in cap, oamenii erau asa ciudatei, parca fiecare venit dintr-o alta era)...si cum stateam eu pe bordura aia, un mosneag vine si ma intreaba daca am aflat ce e aici. Si eu surprinsa ii zic ca nu prea vreau sa stiu ce e acolo, dar ca vreau sa ajung la gara de nord, ca trebuie sa prind un accelerat spre Ploiesti. Mosneagu se uita cam crucis la mine, dupa care zambeste si-mi zice ca asa zic toti la inceput. Si apoi se apuca sa-mi explice ca acolo e purgatoriu...si ca eu si Ana am murit, dar ca ea a ajuns in rai ca a incercat sa-mi salveze mie viata, iar eu in purgatoriu.. Eu eram socata, nu stiam cum naiba am putut sa mor, ca acum cateva momente asteptam autobusul in fata caminului facultatii de Drept..Si zicea mosneagu ca el asteapta in purgatoriu de caeva sute de ani, ca a luptat in razboiul celor Doua Roze...si ca inca nu stie unde va ajunge, in Rai sau in IAd. Eu continuam sa zic ca eu vreau pe Pamant inapoi, ca nu pot sa mor asa pur si simplu... Am fugit de acolo, plangeam, eram asa sad...si in timp ce fugeam asa ma gandeam la cate chestii mai aveam de facut pe Pamant, la ce vor spune ceilalti ca eu acolo nu mai sunt,si sunt captiva in purgatoriu, unde pot sta sute sau chiar mii de ani...Plus fel de fel de procese din astea filosofice..dupa care m-am trezit... weird...cum sunt de fapt aproape toate visele mele..

oh yeah, hell of a fucking weird dream, that it is.

Sayonara mina.